"Ce copaci minunați! Viața ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor. Ia te uită la copacul ăsta uscat! Se leagănă în vânt împreună cu ceilalți. Mi se pare că dacă voi muri, voi avea totuși, ca și el, partea mea de viață, într-un fel sau altul."
În Trei surori, Cehov împinge până la extrem experimentul lui literar cu care a revoluționat dramaturgia: a arăta oameni obișnuiți în ipostaze de viață banale, în conversații obișnuite, în situații cotidiene în care nimic nu se petrece și totuși totul se întâmplă acolo.
Piesa descrie scufundarea unor oameni nobili și generoși în mocirla vieții cotidiene, înghițiți de un mic oraș de provincie cu toate meschinăriile caracteristice - doar că micul orășel nu este decât o metaforă pentru lumea întreagă fiindcă viața este la fel de urâtă și la Moscova și oriunde în altă parte, același noroi al compromisului egoist doboară oamenii pretutindeni. Niște oameni culți și idealiști sunt frânți de viață lent, milimetric dar implacabil într-un proces de prăbușire care se petrece sub ochii noștri în cele 4 acte.
Ce este extraordinar la piesa aceasta sunt caracterele personajelor. Sunt oameni obișnuiți, banali, unii mai nobili, alții mai meschini - dar nici unul din ei nu e un erou sau un geniu. Și totuși, sunt atât de diferiți în banalitățile lor, atât de vii și de complecși, e o nebunie că niște caractere atât de autentice și de vii au putut fi create de un singur scriitor. Și nici unul din aceste caractere nu se repetă în altă scriere a lui Cehov, pentru că el nu își reciclează personajele, toate sunt unice și irepetabile, toate respiră, trăiesc și, odată cu ele, un univers întreg.
Olga, sora cea mai mare, trecută de vârsta căsătoriei încă de la începutul piesei, este renunțarea, fața ei s-a întors spre trecut. Vocea ei obosită a încetat să mai lupte cu împrejurările, deși protestează formal când este împovărată. Lupta ei pentru a-și păstra principiile este timidă, ea nu reușește să apere pe bătrâna dădacă de furia Natașei, toate principiile ei amuțesc în fața vulgarității triumfătoare și Olga renunță să lupte cu o nedreptate evidentă, preferând să fugă din casă împreună cu bătrâna dădacă.
Irina este sora cea mai mică și cea mai optimistă, visul ei îndârjit este să plece la Moscova, acolo unde oamenii sunt nobili și educați, să muncească, să își dedice viața unei cauze nobile și să iubească, chipul ei este întors spre viitor. Pe parcursul piesei visele ei se prăbușesc unul câte unul, munca pe care o face o dezgustă, nu e nimic înălțător în efortul pur cerut de muncă, iubirea nu o găsește în orășelul de provincie și ea acceptă o căsătorie fără sentimente, iar Moscova se îndepărteaza tot mai tare.
Mașa, sora mijlocie,este personajul cel mai tragic, chipul ei întors spre prezent îl contemplă în toată oroarea și lipsa lui de semnificație, ea singură nu mai visează nimic, nu mai speră, își contemplă doar catastrofa vieții și se îmbracă în negru (port doliul vieții mele - spune un personaj din Pescărușul și cu siguranță asta se aplică și Mașei aici). Căsătorită cu un profesor de latină de la liceul local, ea își disprețuiește sincer soțul și nu își ascunde nefericirea pe care totuși el nu o observă; ea fluieră și bea, spune lucrurilor pe nume și atitudinea ei sfidătoare pare uneori vulgară pentru niște oameni mai stricți, totuși ea nu este vulgară, are doar curajul disperării pentru că nu mai are ce pierde.
Andrei, fratele celor trei surori, idealist și educat la fel ca surorile lui, a făcut un pas mai departe decât ele: a acceptat compromisul cu lumea și încearcă să îl mascheze pe cât se poate. Căsătorit cu o femeie vulgară și care îl înșeală, Andrei se refugiază în jocul de cărți sau în sonatele cântate la vioară. Are izbucniri de egoism și meschinărie - dovadă ca mediul l-a influențat mai mult, este laș în fața soției, nu se mai poate ridica pentru a-și apăra principiile pentru că nu le mai are.
Kulîghin, soțul Mașei, este un om conformist și perfect mulțumit de viața sa, umblă spunând lucruri banale sau redundante (ar trebui să puneți perdelele la naftalină), este plictisitor, glumește greoi în latină,își citează directorul cu respect, dar el nu este un om prost, pur și simplu preferă să ignore realitatea neplăcută. Și realitatea este că soția sa este foarte nefericită lângă el dar el nu vrea să se confrunte cu asta. Umblă peste tot spunându-le tuturor cât de fericit este el și chiar când află că soția lui îl iubește pe Verșinin, el preferă să ignore totul mai departe. Gestul lui suprem de slugărnicie este să își radă barba doar pentru că și directorul său a făcut-o.
Colonelul Verșinin este alt tip de idealist, un filosof puțin ridicol care își ascunde ratarea personală preferând să discute despre cum va fi viața peste 200-300 de ani când oamenii vor fi cu siguranță mai fericiți decât noi și asta e o scuză cumva pentru faptul că noi acum ducem niște vieți stupide. Cel mai ciudat la Verșinin este atitudinea soției sale față de el - deși ea nu apare în piesă, știm că este o exaltată care se crede personaj romantic și încearcă să se sinucidă uneori doar pentru a-l face să se simtă vinovat. Cu siguranță că ea îl urăște și îl consideră responsabil de nefericirea ei și este ciudat că un om atât de pașnic și blând poate fi urât de cineva.
Solionîi este un personaj cu puține replici dar cu o prezență apăsătoare în toată piesa. El suferă de complexul artistului ratat, ofițer care se crede Lermontov, el umblă de colo colo recitând versuri sau aforisme, dar mediocritatea lui este evidentă pentru toată lumea. Solionîi nu este un poet, iar închipuitele lui talente literare nu scuză comportamentul lui grosolan față de toată lumea. Scuza lui înduioșătoare și stupidă este că el are caracterul lui Lermontov și de aceea se ceartă cu toți și se bate în dueluri. Doar că Lermontov a murit în duel pe când Solionîi nu reușește decât să omoare oameni nevinovați pentru motive stupide. Este genul de om care visează cum vor plânge toți la moartea sa și vor regreta marele lui talent.
Cebutchin,medicul militar al regimentului este un bătrânel care a uitat absolut tot ce știa, inclusiv medicina. Umblă de colo colo, face glumițe simpatice, își notează nimicuri în carnețel dar este probabil cel mai ratat om din toată piesa. Ajuns la finalul vieții, fără să știe pentru ce a trăit, fără să mai creadă în nimic, se consolează cu scuza că nimic nu contează pentru că nimic nu există, poate ni se pare doar că trăim... Și dacă viața este doar un vis, atunci el poate fi iertat că a irosit-o aiurea pe fleacuri, dar dacă nu acesta este adevărul, el e pierdut.
Pentru această piesă două înregistrări la radio se găsesc pe net, una veche și una mai nouă, ambele foarte bune.
Versiunea nouă:
|
Distributie: Silvia Popovici, Gina Patrichi, Valeria Seciu, George Constantin, Mariana Mihuț, Ion Marinescu, Ion Caramitru, Mihai Fotino, Marin Moraru, Mihai Stan, Vasile Nitulescu, Nineta Gusti, Mihai Niculescu, Serban Celea
Regie: Dan Puican
Versiunea veche:
< Durata: 99 minute
din distributie: Radu Beligan
No comments:
Post a Comment