“Toate aceste instituții lamentabile pe care nu le mai
poți ataca, pe care de fapt nimeni nu le atacă vreodată, aceste altare
pe care adusesem jertfe, dar pe care nu eram dispus să îmi văd copilul
aducând jertfe. De unde și până unde era el obligat s-o facă? Nu el
organizase lumea, nu el pricinuise avariile ei. De ce să se instaleze în
ea? Apelam la Oficiul populației, la școli și cazărmi strigând: dați-i o
șansă!”
Orice părinte speră că lumea în care vor trăi copiii săi va fi mai
bună decât cea în care a trăit el. Uneori lumea asta chiar devine mai
bună, dar numai gradual, nu radical și vizibil. Monologul de față este
despre dorința nebunească a unui tată ca lumea chiar să se schimbe
radical de la nașterea fiului său. Un experiment pedagogic eșuat parțial
dar care va genera un munte de speranță mai departe.
Interpretează George Vișan
Proiect al atelierului de teatru radiofonic
Piesa poate fi descărcată și distribuită mai departe cu menționarea sursei.